Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Moldova, Taurul lui Ioan Grecu.
Moldova, Taurul lui Ioan Grecu.

Întrupările în culturi și credințe

Nenumărate, întrupările Taurului – celest sau teluric – în diferite culturi și credințe, din Antichitate până-n zilele noastre: zeul vedic Indra, expresie a forței dogoritoare și fertilizatoare, legată de complexul simbolic al fecundității (în limba acadiană, a rupe cornul înseamnă a frânge puterea); zeul indic Shiva călărind taurul Nandi, întruchipare a energiei sexuale, pe care reușește s-o domină dându-i astfel o dimensiune spirituală; temelie a lumii manifestate, din centrul fix al acesteia, taurul Vrishabha pune în mișcare roata cosmică; luând locul taurului vedic, în legenda lui Buddha, se spune că taurul își scoate câte o copită din pământ la capătul fiecăreia dintre cele patru vârste ale omenirii – când și le va scoate pe toate patru, temeliile lumii se vor nărui; în tradiția greacă, Zeus ia înfățișarea unui taur alb ca neaua, ca s-o seducă pe Europa, iar aceasta se lasă răpită și dusă (pe sus, în zbor!) în Creta, unde va da naștere la trei copii; și tot în mitologia greacă, taurul consacrat zeului mării și furtunilor Poseidon, dar și taurul zeului virilității fecunde Dionysos, simbolizând dezlănțuirea violenței; „animal mândru și neîmblânzit” pentru Hesiod; întruchipare a forțelor htonice, la popoarele turco-tătare, taurul ține pământul în spinare sau între coarne; divinitate lunară mediteraneeană și orientală, zeul lunar Osiris e reprezentat, la egipteni, printr-un taur stelar; la fel, zeul lunar mesopotamian Sin apare în chip de taur; cultul lui Mithra, de origine iraniană, se întemeiază pe jertfirea taurului primordial, cea dintâi viețuitoare zămislită de Ahura-Mazda – după ce l-a îmblânzit și l-a adus în sălașul său, Mithra îl sacrifică din porunca soarelui, și astfel din sângele, măduva și sămânța acestuia iau naștere planetele și animalele; în China antică, taurul este geniul vântului semănând dezordine în univers – abia îmblânzit, va fi asociat cultelor agrare, în chip de bou domestic; nu în ultimul rând, taurul de pe Walt Street, din inima New Yorkului, simbolizând puterea financiară a Lumii Noi – dintre toate aceste (și multe altele!) reprezentări simbolice, cea a taurilor cu copite de bronz ai lui Hefaistos, pe care tânărul Iason reușește să-i pună în jug, și astfel câștigă lâna de aur, ne apropie cel mai mult de opera sculptorului moldovean Ioan Grecu (n. 1968, s. Recea, Râșcani), Taurul din noi cu două inimi, în ideea că abia îmblânzită pornirea animalică din noi (în termenii lui Jung, sacrificarea taurului reprezintă dorința omului de viață spirituală), am putea accede la ceea ce s-ar numi desăvârșire.

Etapele facerii Taurului... lui Ioan Grecu

Întâmplarea – fericită pentru mine! – face că am putut urmări îndeaproape toate etapele facerii Taurului... lui Ioan Grecu, de la prima schiță în creion, la modelul în miniatură din ceară roșie, apoi puțin mărit (în comparație cu versiunea finală) din ghips, peste alte câteva săptămâni în mărime naturală, dar tot din ghips, pentru ca în cele din urmă să văd cum se toarnă în bronz, bucată cu bucată, iar pe final cum se sudează cele 45 de părți componente, cum i se aplică patina, cum se șlefuiește triunghiul lucios (una din cele două inimi), iar în cele din urmă, și cum este dezvelit, sâmbătă, 30 octombrie, în fața complexului arhitectural Toro Center de la Telecentru, și el abia inaugurat.

Din ziua conceperii monumentului și până la dezvelire, au trecut doi ani bătuți pe muchie, răstimp în care am avut numeroase discuții cu sculptorul moldovean (absolvent al Academiei de Arte Vizuale de la Cluj-Napoca; amintesc aici de răspunsul dânsului la ancheta noastră Maeștri și Ucenici), așa că mi-a revenit onoarea să compun legenda Taurul din noi cu două inimi, ceea ce am și făcut cu dragă inimă.

Din numeroasele imagini ce surprind etapele facerii Taurului..., vă propun câteva – de la prima înfățișare la dezvelirea propriu-zisă, spre a vă face părtași la destinul unei opere de artă ce plasează Chișinăul în rândul marilor capitale ale lumii, având fiecare Taurul său.

Legenda

De la Zeus luând înfățișarea unui Taur, pentru a o răpi pe frumoasa Europa, în mitologia greacă, la Bourul din stema Moldovei medievale, fără a uita însă de taurul de pe Walt Street, din inima New Yorkului, simbolizând puterea financiară a Lumii Noi – dintre toate aceste (și multe altele!) reprezentări simbolice, cea a taurilor cu copite de bronz ai lui Hefaistos, pe care tânărul Iason reușește să-i pună în jug, și astfel să câștige lâna de aur, ne apropie cel mai mult de opera sculptorului moldovean Ioan Grecu, Taurul din noi cu două inimi, în ideea că abia îmblânzită pornirea animalică din noi (în termenii lui Jung, sacrificarea taurului reprezintă dorința omului de viață spirituală), putem accede la desăvârșire, ca individ și ca neam.

Taurul lui Ioan Grecu, 1 noiembrie 2022
Taurul lui Ioan Grecu, 1 noiembrie 2022

Taurul și Moldova

Cât despre neamul moldovenilor – în mod tradițional, stema principatului Moldova e reprezentată prin capul de bour (Bos taurus) privit frontal, reprezentând puterea. Steaua plasată între coarnele bourului, cu un trandafir heraldic în stânga simbolizând credința, și în dreapta cu luna, în faza de crai-nou, simbolizând renașterea, completează imaginea. Cea mai veche pecete domnească purtând stema Moldovei datează din 1377, și atârnă pe un document semnat de Petru Mușat. Aceeași imagine a bourului o regăsim și pe pecețile și sigiliile lui Alexandru cel Bun, și pe cele ale lui Ștefan cel Mare. Cum capul de bour se regăsește și pe actuala stemă a României, se cheamă că cele două inimi ale Taurului... lui Ioan Grecu bat la unison pentru cele două state românești. La unison cu inima Europei!

Emilian-Galaicu-Paun-blog-2016
Emilian-Galaicu-Paun-blog-2016

Despre Gicu Chiriţă – „Mareşalul” pentru generaţia de redactori de la Editura Literatura Artistică d’antant: Eugen Lungu, Arcadie Suceveanu & Teo Chiriac – nu se poate scrie la trecut, chiar dacă la finele lui ’21 i s-au închis, odată cu pleoapele, parantezele cu ani vieţii (17 ianuarie 1949 – 26 decembrie 2021). Spre neuitare, aceste rânduri de aducere-aminte.

Chica neagră, în ultimii ani străbătută de niscaiva fire argintii (cum ar veni, poivre et sel; totuşi, mai mult poivre decât sel), ochi de antracit, privire călduroasă (şi foarte obosită, uneori), omul semăna cu un armăsar pur sânge ajuns, printr-un renghi al destinului, cal de tracţiune. Fie că-i vorba de masa de lucru, ca redactor de carte (din 1995 la Arc; dar şi ca „particuler”, vorba lui I.L. Caragiale, în afara orelor de program) & traducător din franceză, fie de mesele cu „cuţite şi pahară”, Gicu trăgea din răsputeri, cu nelipsita-i cană de cafea în faţă (când redacta) sau (când se punea de-un chef) cu un pahar de vin în mână, şi într-un caz şi-n altul, cu o ţigară fumegândă între degete.

Foto: Nicolae Răileanu. Arhiva Muzeului Național al Literaturii Române din Chișinău
Foto: Nicolae Răileanu. Arhiva Muzeului Național al Literaturii Române din Chișinău

În ochii mei, era boemul prin excelenţă, poate chiar ultimul boem de mare clasă – părea să descindă direct din La Bohème, a lui Charles Aznavour! –, spre deosebire de un Eugen Cioclea, care devenea monstruos la beţie (adevărat că Cioclea bea „ruseşte” – vorba lui: „dădeam pahare tari pe gât”; nu mi-i pot imagina stând la aceeaşi masă). Nu ştiu cum se împăcau salahorul cu bon vivant-ul (un verre à la main); cert este că şi unul, şi altul erau la mare căutare – primul, pentru abnegaţia & profesionalismul cu care „defrişa” orice manuscris (unele, în paragină!), doar Ghenadie Postolache cât îi datorează, cel de-al doilea, pentru generozitatea cu care oficia – ăsta-i cuvântul – pe la mesele cu prieteni (în minte-mi sună versul lui Virgil Mazilescu (1942 – 1984), un alt mare boem: „mâncau la o masă lungă şi îmbelşugată…”), mai mult sau mai puţin rotunde. Le Chevalier des Tables Rondes, aşa îi ziceam în sinea mea.

Atât că eu sunt, vorba lui Eugen Lungu, „un anti-boem prin excelenţă” – şi poate de aceea, în compensaţie, m-am apropiat, de-a lungul vieţii, tocmai de cei care literalmente „luau jăratic cu gura” (Cioclea, Ioan Flora, Gheorghe Crăciun, Emil Iordache, Ion Mureşan ş.a.), uneori făcându-le companie, de cele mai multe ori însă întâlnindu-ne la masa de scris. De la masa de scris voi şi începe să dansez (Dansul Meselor Rotitoare!), întorcându-ne în timp – suntem în 1995, la Arc se lucrează la antologia optzecistă Portret de grup („o Atlantidă poetică!”, cum avea să exclame, la apariţie, regretatul Alexandru Muşina), Gicu pe post de redactor de carte, minunat prilej de a ne întâlni în curtea editurii şi a sta de vorbă, dar şi la redacţia revistei Basarabia, unde-şi „scuturau spicul” cei trei alcătuitori ai antologiei (Eugen Lungu, Nicolae Popa şi subsemnatul). Meseria de redactor de la el primul am deprins-o din mers, chiar dacă am fost (şi am rămas) mai apropiat de cărturarul prin excelenţă Eugen Lungu – şi tot pe Gicu Chiriţă l-am căutat, cu textul Gesturi-lor pus în pagină, urmând să vadă lumina tiparului la Cartier în 1996, pentru o lectură finală. Nu ştiu dacă l-a „prins” cartea mea – criticii am dezbătut îndelung înainte să decidă că scrierea e totuşi un roman, mini- sau anti- importă mai puţin –, nu i-au scăpat însă cele câteva calchieri din limba rusă (blestemata de „în dependenţă de” a basarabenilor, când sună atât de firesc „în funcţie de”), şi nici greşelile de ochi; mea culpa – nu i-am trecut numele în caseta tehnică, o voi face neapărat la o eventuală reeditare a romanului, când va fi să fie. Peste doar câţiva ani, mergeam la Gicu – tot la Arc, deşi cartea urma să apară tot la Cartier – cu prima mea traducere din franceză, Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, pentru a mă convinge că am găsit soluţia cea mai bună (şi n-a fost, de fiecare dată, chiar aşa) în două-trei cazuri problematice – în 2002, Istoria… era distinsă cu Premiul Uniunii Latine; şi iarăşi uitasem să-i trec numele în caseta tehnică. Învăţasem însă lecţia – traducerile care au urmat (seria Michel Pastoureau, de la O istorie simbolică a Evului Mediu occidental la Regele ucis de-un porc; dar şi Jurnal de doliu de Roland Barthes) le-am făcut cu mână sigură; n-aş putea spune, ca instrumentiştii, că anume Gicu Chiriţă „mi-a pus mâna”, dar ceva din acel savoir-faire al lui mi s-a transmis negreşit. O fi adevărat că meseria se fură? Dacă da, înseamnă că eu unul mi-am plătit ucenicia – în 2001, eram la rându-mi redactor de carte la o traducere semnată de – cum i-i trecut numele pe foaia de titlu – Gheorghe Chiriţă, şi anume la ditamai cărţoiul lui Michel Winock, Secolul intelectualilor, scos la Cartier. Şi cu asta, am închis cercul. Să trecem degrabă, de la masa de scris, la „o masă lungă şi bogată” (mese, mai exact)!

Foto: Nicolae Răileanu. Arhiva Muzeului Național al Literaturii Române din Chișinău
Foto: Nicolae Răileanu. Arhiva Muzeului Național al Literaturii Române din Chișinău

Prima care-mi vine acum în minte se întâmpla în septembrie 1996, la Festivalul Est-Ouest de la Die, din sudul Franţei, unde Republica Moldova era pe post de ţară-invitată. Primăriţa micii aşezări (milenare, fundată încă de romani) dăduse o recepţie, cu brânzeturi care mai de care şi tot soiul de vinuri – bref, un regal pour les connaiseurs. Cot la cot cu Gicu (Monsieur Chirita – chiar aşa: Şirità! – în pronunţie franceză), mâncam Roquefort şi beam vin roşu, când de-odată îi auzim pe nişte basarabeni de-ai noştri, membri ai unui ansamblu de dans etnofolcloric bulgăresc, cum îşi dau coate, complice – chipurile fiţi atenţi, au pus pe masă brânză stricată, cu mucegai. N-am stat să-i lămurim, din contră, am profitat (gastronomic) de naivitatea lor, iar de-atunci încoace gustul de Roquefort mi se pare tot ce poate fi mai nobil în materie de mâncare; vorba regretatului Luca Piţu (1947 – 2015), şi el francofon desăvârşit: „Dacă pentru români Dumnezeu s-a întrupat în istorie, la francezi Dumnezeu s-a în-frommage-at în istorie”. În scurt timp, Gicu – între timp, Georges! – devenise cel mai iubit dintre pământenii noştri în ochii (& urechile, cu pronunţia sa „de Marsilia”) franţujilor, totul pe fundal de vin bun (şi mult). Există chiar o poveste despre cum a dispărut Gicu/Georges într-unul din beciuri, cu proprietar cu tot, pentru o zi-două, cum însă nu am fost de faţă, treacă de la mine drept… legendă! Niciodată nu l-am văzut pe Gicu Chiriţă mai în apele lui (care ape, ca prin magie, se transformau în vin roşu) ca-n acele zile, din sudul Franţei – într-o altă viaţă, trebuie să fi fost (sau să ajungă, într-una viitoare…) de prin părţile Provence-Alpes-Côte d’Azur.

Franţa s-a ţinut scai de Gicu şi după ce-am revenit la Chişinău, iar aici începe povestea – de data asta, adevărată, căci pot depune mărturie în cunoştinţă de cauză – unor alte mese la care, după mai multe rânduri de pahare, bravul nostru Chevalier des Tables Rondes simţea brusc o nevoie irepresibilă de a vorbi franceza, şi încă – se putea altfel?!?! – cu un nativ. Fie că ne aflam în redacţia revistei Basarabia (de mai multe ori), fie că la barul USM (mai puţin subsemnatul), Gicu punea mâna pe telefon şi îşi suna vreun amic de la Paris sau Grenoble, sporovăind apoi în voie vreo oră-două. „Incidentul” se descoperea când, la începutul celeilalte luni, venea contul la telefon – o mică avere. Oricât de supăraţi se arătau, în acele zile, unii redactori-şefi pe bietul om, îl acopereau cu toţii – asta, până la următoarea convorbire telefonică internaţională cu la Douce France. Efectiv, nu-i puteai purta pică; rareori am văzut un bărbat (viguros & dintr-o bucată) mai generos & inofensiv ca Gicu, n-avea nimic în el de Sf. Gheorghe ucigând balaurul, poate tocmai de aceea nu l-am auzit pe nimeni strigându-l vreodată pe numele deplin, Gheorghe. Din câte ştiu, a mai călătorit în Franţa, la Salon du Livre de la Paris, cu Eugen Lungu – să spună el (adică E.L.) cum a fost. Mais sont les neiges d’antan?

Foto: Nicolae Răileanu. Arhiva Muzeului Național al Literaturii Române din Chișinău
Foto: Nicolae Răileanu. Arhiva Muzeului Național al Literaturii Române din Chișinău

* * * * * * * *

Născut în dricul iernii, pe 17 ianuarie (o fi nins îndeajuns, în acel îndepărtat 1949 ?!), Gicu Chiriţă a plecat a doua zi de Crăciun, pe 26 decembrie ’21(nici vorbă de zăpadă...), discret cum a şi trăit întreaga-i viaţa – aştearnă-se peste el troiene de aduceri-aminte, care mai de care mai albe & bogate. Fie-i ţărâna uşoară ca neaua!

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG