Nu-mi amintesc exact anul (cel mai probabil, pe la începutul ’80), nici cum anume mi-a picat în mâini romanul lui Kōbō Abe (7 martie 1924, Tokio – 22 ianuarie 1993, Tokio) Femeia nisipurilor (evident, în rusă: Женщина песках); a fost un coup de foudre, alte câteva titluri –Chip străin; Bărbatul-cutie ş.a. – sporindu-mi interesul pentru acest autor japonez, dar şi pentru literele nipone. Ierte-mi-se comparaţia puţin forţată, Kōbō Abe a fost pentru mine primul ghiocel al unei mari literaturi venind din Ţara Soarelui Răsare, după care i-am descoperit, rând pe rând – deja în traduceri româneşti, ceea ce a înlesnit apropierea –, pe Ryunosuke Akutagawa, Yasunari Kawabata (premiul Nobel, 1968), Yukio Mishima, Kenzaburō Ōe (premiul Nobel, 1994), Haruki Murakami etc. (nu-l trec pe listă pe Kazuo Ishiguro, Premiul Nobel, 2017, deoarece este scriitor de limbă engleză, chit că născut la Nagasaki). În cele două decenii de „Carte la pachet”, n-a fost an să nu prezint câţiva scriitori japonezi, clasici şi contemporani, mai şi recitindu-i pe câte unul, nu în ultimul rând pe Kōbō Abe, al cărui centenar îl sărbătorim astăzi, 7 martie. Or, întâmplarea face că am imprimat discursul dat chiar pe 1 martie, ca să-mi dau seama că mărţişorul nostru are exact aceleaşi culori ca drapelul nipon, alb şi roşu – de unde şi titlul acestei postări.
La o trecere în revistă expresă, am reţinut câteva titluri pe care ţin să le recomand, o dată în plus, după ce că le prezentasem la vremea respectivă în deceniul treccut; iată-le:
Nu ştiu cum e să trăieşti într-o clepsidră; or, protagonistul romanului Femeia nisipurilor, de Kobo Abe, Univers, 2007, cam aşa trebuie să se fi simţit, din clipa în care este coborât în casa de pe fundul gropii cu nisip şi până la revelaţia din finalul cărţii: „Se afla în groapă, dar se simţea deja în afara ei.” Între aceste două aflări (în treabă), prima de nevoie şi cea de a doua consimţită, Niki Junpei, acest Sisif al lumii moderne, învaţă pe propria piele cum e în realitate cu „Omul are datoria să-şi pună în valoare propria capacitate” – plecat într-o zonă nisipoasă la prins de insecte încă neomologate, iată-l la rându-i luat ostatic, şi asta deoarece „nisipul îl atrage pe omul zilelor noastre cu o forţă miraculoasă…”
Trama romanului, aproape liniară – un colecţionar de insecte găzduit peste noapte în casa unei femei singure de pe fundul gropii cu nisip este silit să rămână, împotriva voinţei lui, în acest sătuc ameninţat de dune, contându-se de la bun început pe braţele lui de muncă – se răsuceşte în spirală, la început centrifugă, atunci când Niki Junpei îşi pregăteşte marea evadare, ratată în cele din urmă („Cu frânghia petrecută sub braţe, îl coborâră din nou în groapă, ca pe un balot. Nimeni nu scotea o vorbă, de parcă asistau la o ceremonie de înmormântare”), apoi centripetă, când face o descoperire ce-i permite să reducă dependenţa de aprovizionare din partea sătenilor („Împreună cu apa, din nisip s-a scos şi pe sine, poate altă făptură”).
Şi astfel, de unde începea ca un roman kafkian, finalul cărţii e mai degrabă unul deschis, mai ceva ca în Faust-II: „Nu exista nici un motiv să-şi grăbească fuga. În biletul dus-întors pe care îl avea acum în mână, la rubrica completată de posesor, nu era menţionată nici destinaţia, nici locul de întoarcere. Apoi, simţea o dorinţă chinuitoare să vorbească cuiva despre captatorul de apă (...) Cât despre evadare, la aceasta poate cugeta în ziua de mai apoi”. Deosebit de captivantă, Femeia nisipurilor – n-aş mai lăsa-o din mâini!
* * *
Când un romancier pur-sânge de anvergura lui Haruki Murakami pune în gura unui personaj o replică, aparent insignifiantă, ca aceasta: „Dar pe de altă parte, proza scurtă devine desuetă, ca o biată riglă de calcul”, printre rânduri se citeşte întregul interes pe care autorul volumului de povestiri După cutremur, Polirom, 2006, îl acordă genului ce l-a consacrat pe Akutagawa, părintele literaturii japoneze moderne. Nu-i mai puţin adevărat că proaspătul nuvelist pare să-şi fi luat măsurile de precauţie, scrierea propriu-zisă având unitatea stilistică a unui roman în şase capitole, autonome ca subiect, dar gravitând în jurul aceleiaşi tematici – devastatorul cutremur din Kobe.
Altfel spus, cele şase povestiri ale cărţii formează un soi de cub perfect, pe care ori de câte ori îl rostogoleşti, tot la imaginile seismului ajungi, fie că priveşti zi şi noapte televizorul (ca eroina din „Un OZN aterizează la Kushiro”), fie că nu-l deschizi ostentativ (ca protagonistul din „Plăcintă cu miere”), fie că fugi la capătul lumii, ca să scapi de tine însăţi (asemenea doamnei doctor din „Thailanda”). În toate cazurile, cutremurul constituie cel mult un prim impuls pentru mişcările sufleteşti, ale căror unde de şoc nu cruţă pe nimeni. Indiferent de vârsta acestora – or, majoritatea personajelor lui Murakami sunt încă tineri –, se pune una şi aceeaşi problemă, fie că-i formulată direct: „Te-ai întrebat vreodată cum vrei să mori?”, fie că-i adusă în discuţie pe-o undă etico-filosofică: „De acum înainte trebuie să vă pregătiţi treptat pentru moarte. Dacă depuneţi tot efortul doar pentru a trăi, nu o să puteţi muri cum trebuie. Încetul cu încetul, trebuie să schimbaţi macazul. Într-un anume sens, a trăi este echivalent cu a muri, doamnă doctor.” Faptul că autorul nipon nu aduce-n prim-plan tragedia cutremurului, cu miile sale de victime – cel mult, relatează câteva secvenţe de la televizor –, ci privilegiază micile drame cotidiene ale unor oameni aflaţi la mii de km de Kobe, dar legaţi prin fire invizibile de oraşul martirizat, adevereşte o dată în plus spusa: 10.000 de morţi înseamnă statistică, suferinţa unui singur om – dramă.
Şi dacă tot am zis că zarurile au fost aruncate, ei bine orice nuvelă ale acestui volum-cub este de şase puncte. Şase din şase!
* * *
Şi dacă gheişele au făcut pentru cultura niponă mai mult decât scriitorii, pictorii, artiştii luaţi împreună? Întrebarea mi-a venit după citirea unor romane cu tentă erotică ale lui Yasunari Kawabata (bunăoară Frumoasele adormite) – iar de-atunci încoace mă vizitează la orice lectură de acest fel. Cum să nu pun în ecuaţie romanul lui Junnosuke Yoshiyuki, Până la lăsarea serii, editura Trei, 2008, cu capodopera lui Kawabata, dar şi cu numeroase alte scrieri inspirate de hetairele Orientului Îndepărtat?! Or, se ştie – rafinarea simţurilor duce la rafinarea scriiturii. În acest sens, povestea de dragoste a unui bărbat în vârstă şi a unei virgine de 22 de ani pare a fi scrisă pe foiţe de ceapă, de-ar fi să citez acest pasaj: „Sasa îi mângâiase trupul încet, de parcă ar fi încercat să desprindă o peliculă fină. Îi trebuiseră câteva ore bune până să îi dezgolească sânii (…) Chiar şi după ce rămânea goală, părea că trupul ei e în continuare învăluit de câteva straturi dintr-o membrană subţire.” Altfel spus, autorul nu atât dezgoleşte, cât descuamează love-story-ul, iar atunci când Sasa reuşeşte să înlăture un nou obstacol, naratorului nu-i rămâne decât să consemneze: „Pesemne că i se desprinsese de trup una din peliculele fine de piele”.
După un an şi jumătate de asediu continuu, în patul de hotel pentru întâlniri clandestine încă se mai poartă discuţii de felul:
„– Auzi… în noaptea nunţii, sângerezi?
– Păi… da.
- Şi nu există vreo metodă prin care să poţi fenta asta?
- Ba da. Ai auzit de «roşu de Kyoto»?”,
la capătul cărora „Sugiko şi-a desfăcut pe neaşteptate picioarele, cât putea de larg, şi a rostit, aproape cu un ţipăt: – Fă ceva!” Doar că, tot atunci, „cele două picioare s-au apropiat din stânga şi din dreapta şi s-au închis, temeinic ferecate”. Nu şi peste alte o sută de pagini, când „Sasa s-a ridicat încet dintre coapsele lui Sugiko şi, chiar înainte de a-şi desprinde trupul cu totul, a plonjat din nou, adânc. Atunci, împotrivirea a dispărut, iar corpurile lor…” (Mai departe scrie-n carte…)
* * *
Inegalabilă, arta discreţiei la niponi, ca şi cum scrierea ieroglifică le-ar fi „codificat” nu doar limba, ci şi fiinţa naţională. Astfel romanul Ceaunul, de Kiyoko Murata, Humanitas, 2011, distins cu Premiul Akutagawa şi ecranizat de Akiro Kurosawa, la o primă lectură pare alcătuit din te miri ce, ia nişte gesturi cotidiene ale unor adolescenţi trimişi în vacanţă la bunica lor de la ţară, ca abia revăzut „în oglindă” (citit printre rânduri) să-şi dezvăluie întreaga-i complexitate.
„Fusesem un copil care se ruga de mama să-l lase să cureţe cartofii”, astfel se prezintă de la bun început Tami, naratoarea de 17 ani, ce-o substituie pe bunică-sa la cratiţă. Şi tot din prima scenă apare „un ceaun mare, negru, de tuci”. Este asemenea armei cehoviene – deîndată simţi că „va răbufni” pe final. Deocamdată însă Tami-chan găteşte bucatele, iar mesele se transformă în mici banchete („Acesta-i raiul! acesta-i raiul!”, exclamă mereu Sanae Hanayama, surprinsă de calităţile de bucătăreasă ale nepoatei) în timpul cărora se conturează din amintirile bătrânei o cu totul altă istorie a familiei. Una mai degrabă întunecată, cu un frate ieşindu-şi de foarte tânăr din minţi, un altul fugind cu nevasta cizmarului la care intrase ucenic, şi un al treilea – reapărut din neant după vreo şase decenii – pe care pur şi simplu nu şi-l poate aduce aminte. Acolo unde un scriitor european ar fi înnegrit zeci de pagini, Kiyoko Murata are nevoie de doar câteva rânduri, pentru a spune povestea unei mari iubiri: fugarii trec printr-o pădure de cedri, iar la un moment dat văd „doi copaci, între toţi ceilalţi verzi, stăteau în picioare, roşcaţi”. Citez:
„– Şi atunci, femeia care mergea lângă Tetsuro a spus, văzându-i: «Priveşte, cedrii ăştia parcă s-au sinucis din dragoste…»”
Şi mai năucitoare este vestea pe care bunica i-o dă lui Tami, ca din întâmplare, şi anume că „Mugiko a murit imediat după ce te-a născut”, de unde fata nici nu bănuia că a fost adoptată. Între timp, ceaunul bunicii capătă dimensiunile unui simbol de temut: „…oala din faţa mea a ajuns mare cât un lac. Apoi am privit cu atenţie (…) Înăuntru erau capete şi mâini omeneşti (…) Am zărit înăuntru şi forma ciocanului cu care, poc-poc, Tetsuro lovea pantofii. Se legăna între valuri. Părul lui Mugiko plutea (…) Doi cedri erau în comă (…) Ce vedeam eu de-acolo, de sus, era chiar lumea aceasta de ţărână”. Amară hrană, aducerile-aminte!
* * *
Fără a forţa nota, se poate spune că Yukio Mishima este ultimul samurai al literelor nipone, mânuind cu egală dexteritate pana şi wakizashi*, astfel încât în chiar ziua când pana a pus punct tetralogiei Marea fertilităţii, sabia intra pentru o ultimă oară în acţiune, punând capăt autorului în persoană, prin seppuku.
Zăpada de primăvară, Humanitas, 2009, este primul roman al tetralogiei, trama (de fapt, drama!) desfăşurându-se într-o Japonie la răspântie, pornită pe calea modernizării – suntem în 1912, primul an al Erei Taisho –, şi totodată straşnică păzitoare a valorilor tradiţionale. Kiyoaki, tânărul de 19 ani de-o frumuseţe răpitoare (ca să nu zic, maladivă) provenind din sânul noii elite, pe de-o parte, şi preafrumoasa Satoko, din vechea aristocraţie, acum scăpătată, pe de-alta, trăiesc o mistuitoare poveste de dragoste, nu înainte de a se hârţui (sentimental) reciproc o vreme, iar ca lucrurile să fie împinse până la limita de rupere, fata mai e şi promisă drept soţie vlăstarului casei imperiale. Or, atunci când fata i se destăinuieşte lui Kiyo: „În Japonia, noi considerăm că spiritul zăpezii e de gen feminin – zâna zăpezii. Însă în basmele europene acesta este un tânăr chipeş. Aşadar, tu eşti pentru mine spiritul zăpezii (…) – mă topesc în frumuseţea ta şi îngheţ cu totul în zăpadă”, apoi i se dăruieşte, deşi urmează să se logodească („Satoko l-a ghidat uşor cu mâinile. Gestul bine intenţionat a stricat farmecul momentului”), nici nu realizează ce tragedie se pune la cale, cu ei doi pe post de protagonişti. Vorba lui Honda, prietenul lui Kiyoaki, singurul la curent cu aventura lor: „A sosit era războiului emoţional, acel război pe care nu-l vede nimeni şi pe care cei indiferenţi nici măcar nu-l simt (…) Tinerii aleşi de soartă au început deja lupta. Te numeri printre ei…” Cum se va sfârşi această luptă pentru cei doi, nu voi spune aici – „ciocnesc” doar două fraze, „Uitase până şi de propria lui frumuseţe” (p. 236) şi „Pentru prima oară în viaţa lui, acceptase urâţenia ca făcând parte din el însuşi” (p. 238), ca o dovadă în plus că – de la Christian Science Monitor cetire – „Mishima se aseamănă cu Stendhal prin minuţia analizelor psihologice şi cu Dostoievski prin exploatarea enigmaticelor personalităţi distructive”. Punct. Nu există nici un „de la capăt”!
_________
* wakizashi (脇差) – sabie japoneză cu lamă scurtă, măsurând între 30 şi 61 cm, purtată de samurai la cingătoare, împreună cu katana (刀) – sabie japoneză cu lamă lungă, măsurând peste 60 cm.
* * *
Chiar dacă este o replică subtilă, în registru erotic, la Strania poveste a lui Benjamin Button de Scott F. Fitzgerald, romanul japonezului Taichi Yamada N-am mai visat de mult că zbor, Humanitas, 2012, izbeşte prin autenticitatea trăirii, sentimentul timpului traducându-se nu atât prin fugit irreparabile, cât prin „opreşte-te clipă!”, acel faustian verweile doch, du bist so schon! („O, rămâi, eşti atât de frumoasă!”).
Şapte secvenţe cronometrate exact – de la noaptea petrecută de Tauro, un bărbat de 48 de ani, în acelaşi salon (tocmai a avut loc un accident de tren şi spitalul e plin de răniţi!) cu o femeie necunoscută stând şi ea la pat, fiind despărţiţi de-un paravan, cu care „o face doar prin vorbe”, la iniţiativa ei, pentru ca dimineaţa să-i descopere, din întâmplare, „chipul de femeie bătrână”, la clipele când fac baie împreună într-un hotel, doar că de data asta bărbatul are tot 48 de ani, iar Mutsuko arată de cel mult 4-5 ani („parcă am fi Frumoasa şi King-Kong”, exclamă Tauro; şi n-au trecut decât câteva luni de la prima înfăţişare!) – în care, de la o întâlnire la alta, femeia de 67 de ani întinereşte văzând cu ochii, ceea ce face să le sporească angoasa: „Nu te mai uita aşa la mine, ca la cineva aflat pe patul de moarte. De fapt nici nu-mi vine să cred că voi muri curând. (…) dacă voi continua în ritmul acesta, următoarea etapă va fi să mă transform într-un bebeluş” – asta după ce şi-a recăpătat corpul de femeie de 42-43 de ani, apoi de douăzeci şi ceva, apoi de puştoaică… „Oare nu era nimic de făcut?”, se întreabă el, iar răspunsul femeii pune punctele pe i: „Aşa cum nimeni nu poate consola cu adevărat pe cineva care îmbătrâneşte şi se apropie pe zi ce trece de moarte, tot aşa nimeni, nu doar tu, n-ar avea cum să mă ajute pe mine, care întineresc până voi dispărea”.
N-am mai citit de mult (de la Să nu mă părăseşti de Kazuo Ishiguro) o carte atât de crudă – tocmai prin gingăşia pe care-o degajă! – şi abia aştept s-o recitesc „cu încetinitorul”; păcat doar că nu va fi ca prima oară…
* * *
Apreciată pe plan naţional – Premiul Akutagawa, Premiul Tanizaki, Premiul Noma – şi mondial – Premiul Nobel pentru Literatură (1994) –, opera japonezului Kenzaburo Oe poartă pecetea fatumului (naşterea fiului său, Hikari, cu sindromul Down, despre care vorbeşte în romanul O experienţă personală), de unde şi caracterul tragic al scrierilor sale. Nu face excepţie nici J Fiinţă sexuală, Polirom, 2014, un roman în care demonii sexualităţii antrenează moartea unor fiinţe mai mult mai puţin apropiate lui J (prima soţie care ia o doză letală de somnifere; chikan-ul de 18 ani care se aruncă sub roţile trenului), atunci când pur şi simplu nu-i nefericeşte pe toţi din jur (femeia adulteră care se vede pusă la zid, prin tăcere, de restul comunităţii; 7 tineri petrecându-şi noaptea într-o cabană, la capătul căreia se arată îngreţoşaţi unii de alţii; agresorii sexuali din mijloacele de transport pândindu-se/protejându-se reciproc ş.a.m.d.). Totul într-un stil direct, fără artificii, tăietura frazei eviscerând realitatea ca-ntr-un ritualul seppuku al samurailor:
„– De multă vreme plănuiesc să scriu un poem excepţional cu titlul «Solemnul mers pe sârmă», a continuat tânărul. E un poem ca o furtună, care are drept temă perversitatea. Cu alte cuvinte, între poem şi chikan-ul din mine e o legătură de tip oul şi găina (…) Şi, ca să fac poemul de-a dreptul măreţ, încerc să fiu cel mai curajos şi cel mai disperat pervers.”
Ceea ce nu-i va reuşi tânărului chikan „care luase metroul într-o seară de iarnă fără nimic altceva pe trupul gol decât un trenci, expunându-se pericolului doar de dragul scrierii unui poem ca o furtună”, realizează în cele din urmă J, după mai multe tentative ratate sau neduse până la capăt. Şi atunci „nenumărate braţe îl prinseră cu putere. Copleşit de frică, J a început să plângă. Şi-a spus că lacrimile lui sunt compensaţia pentru lacrimile pe care le vărsase întruna soţia lui în noaptea când s-a sinucis”. Ca şi cum Eros s-ar purifica prin Thanatos…
* * *
Rafinament, cruzime, erotism – ingrediente pe care le-am întâlnit în scrierile mai multor scriitori japonezi, de la Kawabata şi Mishima la Kenzaburo Oe, ultimul laureat nipon al Nobel-ului, sau, mai încoace, la Yoko Ogawa, autoarea romanului Hotel Iris, Humanitas, 2014.
O adolescentă de 17 ani lucrând la recepţia Hotelului Iris, deţinut de familia ei de câteva generaţii, şi care suferă de lipsa de afecţiune a mamei sale, rămasă văduvă; vocea „puternică şi pătrunzătoare [având] o notă distinctă” a unui client ce-i închide gura unei prostituate („Taci, târfă!”), şi care-o face pe Mari să-l remarce – şi iat-o pe tânăra recepţioneră prinsă într-un joc periculos, după ce că-l urmăreşte pe bărbatul mult mai în vârstă prin urbe şi chiar intră-n vorbă cu el. Pe cât de timid se poartă cu ea traducătorul din rusă în oraş, pe atât de autoritar se va dovedi la el acasă, unde începe s-o domine: „Dezbracă-te! Dezbracă-te de tot!”. După care o leagă fedeleş şi – „Nici măcar nu-şi scosese sacoul. Încă mai avea cravata la gât şi butonii nedesfăcuţi” – o atinge „doar cu buzele, cu limba şi cu degetele”, apoi îi fulgeră o lovitură („Târfo!”), şi replica fetei: „Îmi place. Mai vreau, te rog!” De fiecare dată, bărbatul împinge jocul mai departe, iar Mari e îngrozită „nu de gândul că mi-ar provoca durere, ci că nu i-ar putea îndeplini dorinţa”. De unde traducătorul „m-a dezbrăcat aşa cum un parfumier smulge petalele unui trandafir, aşa cum un bijutier desface o scoică în căutarea perlei”, fata preferă ca „trupul pe care-l slujeam să fie cât mai urât, ca să mă simt şi eu cu atât mai înjosită”, căci abia „atunci când mă brutaliza şi mă reducea la un boţ de carne, dinăuntrul meu erupea un şuvoi de plăcere pură”.
Pus de critici în ecuaţie cu Lolita lui Nabokov, Hotel Iris mi se pare mai curând o replică, în registru hard, a Frumoaselor adormite ale lui Kawabata.
* * *
Supranumit şi „maestru al conciziei” (Der Spiegel), japonezul Yasushi Inoue (1907 – 1991) semnează prima sa capodoperă, Puşca de vânătoare, Humanitas, 2013, la 42 de ani, şi tot atunci (în 1949) primeşte Premiul Akutagawa, pentru Lupta de tauri. Punct ochit, punct lovit!
La solicitarea buletinului Prietenul vânătorului, naratorul publică un scurt poem în proză, Puşca de vânătoare, iar reacţia vine din cu totul altă parte decât s-ar fi aşteptat – chiar din partea vânătorului, pe nume Josuke Misugi, care se recunoaşte în „bărbatul înalt şi slab (…) zărit întâmplător, din spate, în satul de la poalele Muntelui Amagi” ce pare „năpădit de însingurare”. Plus que ça, acesta-i trimite şi trei scrisori, nu înainte de a-l ruga: „Nu-mi doresc decât să le citiţi ca să vedeţi cum arată aşa-zisa «albie pustie, albă-albă» în care a privit cândva un bărbat ca mine”. Acestea sunt de la Midori (soţia sa), Saiko (amanta sa, ce-şi pune capăt zilelor) şi Shoko (fiica de 20 de ani a acesteia din urmă), iar odată cu lectura acestora „proza delicată ca o petală de cireş” devine „o operă fantomatică ce alunecă deasupra aparenţelor lucrurilor spre a pătrunde mai bine misterul” (Lire). Nu voi spulbera vraja, încercând să redau aici complicatele raporturi ale triunghiului amoros; suficient să citez câte-o frază din fiecare epistolă, în ordinea intrării:
Shoko (fiica ce descoperă, citind jurnalul mamei, legătura acesteia cu „unchiul Josuke”): „Nu plângeam pentru că a murit mama, cu toată îndurerarea ce mă copleşea. (…) Aşadar, a trebuit (…) să vă tăinuiţi iubirea până-n ultima clipă. (…) Mi se părea imposibil să compar tristeţea adâncă a iubirii înălţându-se către cer cu mâhnirea provocată de moartea mamei – un pământean de rând.”
Midori: „Fiecare şi-a păstrat, neclintit, liniştea propriei fortăreţe (…) Dacă tot doborai fazani şi porumbei sălbatici, de ce nu ai ţintit puşca şi asupra mea, sfârtecându-mi inima? Dacă tot m-ai înşelat, de ce n-ai făcut-o mai temeinic şi mai brutal? Minciunile unui bărbat pot preface o femeie în zeiţă!”
În fine, cuvântul din urmă al bietei Saiko: „Căror femei le vor acorda oare zeii odihnă veşnică atunci când se vor întoarce, fără simţire, cu faţa spre zidul morţii: celor care au gustat fericirea de a fi iubite, sau celor care n-au cunoscut fericirea, dar pot afirma cu mâna pe inimă că au iubit?”
Acestea fiind spuse, cum să nu-ţi aminteşti de I. Negoiţescu, cel care afirma, în Straja dragonilor, că „…cineva îşi poate rata personalitatea, fiindcă nu a ştiut răspunde unei iubiri în adevăr mari”?!
* * *
„Trebuia să se reprezinte în tabloul acesta şi pe sine cum trecuse peste ani, dar şi frumuseţea şi întristarea iubirii ei pentru Oki”, simte pictoriţa Otoko Ueno în faţa tabloului său Înălţarea nou-născutului la Ceruri, în lucru. Frumuseţe şi întristare, aşa se intitulează ultimul roman al japonezului Yasunari Kawabata (1899 – 1972; Premiul Nobel pentru Literatură 1968), Humanitas, 2018 – în opinia cronicarului de la New Statesman „cel mai dens şi captivant roman al lui Kawabata”.
Scriitorul Tashio Oki, de 55 de ani, vine „în Kyoto să o întâlnească pe Otoko Ueno”, acum de 40 de ani, „şi să asculte clopotele de Anul Nou”, bântuit de remuşcări, căci „îi răpise femeii aceleia şansa de a se mărita, de a deveni mamă”. Într-adevăr, pe când fata avea doar 16 ani şi el 31, ei trăiseră o poveste de dragoste, sfârşită tragic (la 17 ani, Otoko naşte prematur un copil mort); apărut la câţiva ani după, „romanul său cel mai cunoscut, O fată de şaisprezece ani, care şi acum era citit, spunea povestea de dragoste pe care o avusese cu Otoko Ueno…” – roman ajuns şi la Otoko, şi în care se regăseşte: „Dacă Oki nu ar fi scris că împreună cu ea cunoscuse toate felurile în care se poate face dragoste, poate că Otoko nu şi-ar mai fi am amintit atâţia ani de zile imaginea lor împreunaţi”. Ceea ce înseamnă că „frumuseţea care dispare într-o clipă poate fi sublimată şi readusă la viaţă de un scriitor, transformând-o într-o operă de artă”. Cu ce preţ însă!
La 24 de ani de la consumarea dramei, tânăra pictoriţă Keiko, ucenica lui Otoko Ueno, se prinde să-şi răzbune maestra, „fiindcă încă îl mai iubiţi… Fiindcă nu o să încetaţi niciodată să-l iubiţi… De-aia vreau să vă răzbun eu”. Întreaga tramă a cărţii e în acest schimb de replici:
„– Nu mai spune lucruri atât de înspăimântătoare!
– Dumneavoastră nu i-aţi putut distruge familia?
– (…) o familie e un lucru destul de trainic.
– Mai trainic decât arta?”
Or, Keiko nu pur şi simplu zice: „Vreau să-i distrug casa. Ca să vă răzbun”, ci îşi creează tot felul de ocazii, şi chiar îi cere sfatul lui Otoko: „Doamnă, să fac un copil cu Oki-san şi să vi-l ofer dumneavoastră? Eu să-l nasc şi să vi-l dau dumneavoastră. Mă gândesc să-i fur copilul lui Oki-san”; după care se dă la Taichiro, fiul mai mare al lui Oki, mai şi făcându-l de ruşine: „Ce bărbat e acela care o întreabă pe fata pe care o ţine în braţe dacă l-a sedus pe tatăl lui!”
Deznodământul – tragic! – e aproape, iar în scena finală se regăseşte toată lumea, Toshio Oki şi soţia sa Fumiko, pictoriţa Otoko Ueno şi protejata ei Keiko, mai puţin Taichiro, înghiţit de apele lacului Biwa, unde l-a scos Keiko la o plimbare cu barca cu motor...
Rămâne această efigie, à tout jamais: „Otoko nu era acum pură, şi probabil că nici el, dar acum, peste douăzeci şi patru de ani, imaginea îmbrăţişărilor lor căpătase puritate. (…) Era o imagine spirituală sublimată din ei doi.”
* * *
Se-nţelege că din 2020 încoace au urmat alţi autori niponi, majoritatea contemporani, dar şi clasicul Osamu Dazai; totuşi prima rândunică vestindu-mi Ţara Soarelui Răsare a fost Kōbō Abe – cinste înainte-mergătorilor!
