Asta ar explica —spune teoria — de ce o parte atât de importantă a lexicului religios român vine din slavă: schit, strană, clopot, hram, vlădică, duhovnic etc., în special termeni care țin de organizarea religiei și a instituției religioase. Tot așa, în ciuda influenței strivitoare a Bizanțului și a culturii grecești în Balcani, influență continuată chiar și după victoria otomană, limba de cult a românilor a fost slavona de biserică (adică bulgara veche), după cum slavonă (chirilică), iar nu greacă, a fost și scrierea, până pe la 1860.
La prima vedere, argumentul pare convingător, însă lingvistica îl răstoarnă. Termenii slavi de mai sus (inclusiv expresii al căror sens e uitat, precum bogdaproste) țin cu toții de organizarea religiei, în schimb lexicul fundamental, intim și personal al creștinismului este latin: cruce, credință, cuminecare, rugă, închinare, Dumnezeu și Domn (cu apelativul vechi: Doamne) sau biserică (deși basilica vine inițial din greacă, în română e moștenit din latină). E limpede că toate acestea n-ar fi fost căutate și scoase de țăranii protoromânii, presupus proaspăt creștinați de către slavi, din vreun vechi fond latin nefolosit, ci că ele erau în uz la venirea slavilor.
Vedem astfel cum lingvistica ne poate fi mai de folos, deseori, decât arheologia, în reconstituirea unor zone de umbre aparent inaccesibile ale trecutului. De pildă, arheologia este invocată de adepții teoriei creștinării tardive a românilor pentru a sublinia absența cvasitotală pe teritoriul României a unor ruine de așezăminte religioase vechi și aparenta icongruitate a faptului că un lăcaș de cult (de cele mai multe ori de dimensiuni extrem de modeste) ar fi putut fi numit biserică, termen ce la origine desemna o măreață bazilică, precum cea a Sfântului Petru de la Roma sau precum Sfânta Sofia de la Constantinopol.
Or, acest raționament ignoră un fapt elementar: româna nu trebuie analizată izolat, ci inserată în cadrul întregii latinități balcanice. Or, pe lângă faptul că și în aromână așezământul religios e numit tot biserică, mai avem o mărturie incontestabilă: cea a limbii dalmate (vegliota), limbă romanică vorbită până la sfârșitul sec. XIX pe coasta croată a Mării Adriatice. Limba dalmată ne este destul de bine cunoscută datorită eforturilor unui lingvist italian, Matteo Bartoli, care în 1906 a publicat (în germană: Das Dalmatische Altromanische Sprachreste) o gramatică și un lexic al limbii dalmate, așa cum le colectase el de la ultimul vorbitor al limbii, în insula croată Krk (Veglia). Or, în dalmată așezământul religios, oricât de primitiv, era tot basalka sau basaica, exact precum biserica română și aromână. Nici urmă de vreo măreață bazilică, așadar, ci doar un termen de cult care își pierduse sensul greco-latin inițial și care în Balcani desemna o realitate materială mult mai modestă.
Pentru a da un exemplu similar dintr-o cu totul altă zonă geografică: tot lingvistica ne arată că aprigii ceceni din Caucaz, care în inconștientul colectiv mondial actual se identifică acum cu islamul fundamentalist și cu terorismul islamic, au fost odinioară, în Evul Mediu, o vreme îndelungată creștini — sub influență georgiană. Asta explică de ce termenul cecen pentru cruce, de pildă, vine din georgiană, dar și zilele săptămânii, care au limpede valență creștină, precum p’eraska (пӀераска = ziua de vineri, în cecenă), care nu e altceva decât foarte creștinul gruzin paraskevi (პარასკევი), din grecescul identic paraskevi (Παρασκευή), de unde avem și noi numele de Paraschiva.
Sigur, în cazul Ceceniei și al Caucazului de Nord există și urme arheologice precise, de pildă ruinele din piatră ale unei biserici de rit georgian în locul numit Tkoba Erda din Ingușetia (ingușii sunt strâns înrudiți cu cecenii), biserică devenită apoi templu păgân, înainte ca în final mai tot Caucazul de Nord să se convertească definitiv la islam. Dar chiar și fără acele ruine, lexicul limbilor locale ne-ar fi arătat că în Evul Mediu timpuriu micile popoare din Caucazul de Nord au fost o vreme convertite la creștinism. Inainte să ne gândim că biserică pare să trimită la o măreață bazilică așa cum n-au existat niciodată în Evul Mediu românesc, e bine să reflectăm și la ciudățeniile istorice care au făcut ca în limba cecenă ziua de vineri să fie o Paraschivă.
Paraschivă personalizată și mitologizată de altfel în folclorul românesc, unde Sfânta Vineri (ziua Venerei) este deseori o bătrână vrăjitoare acră, pe care voinicul încearcă s-o seducă, precum în următorul fragment, în care eroul rătăcit răcnește la geamul colibei hâdei Sfinte Vineri, care nu-l primește în casă la căderea serii:
— “De mic am auzit de frumusețea Sfintei Vineri și nu mi-am făcut opinci de oțel, n-am venit cale de nouă ani, nu m-am luptat pentru cununa de argint, CARE VOIESC SĂ I-O DAU ei, ca să plec înapoi pentru că ea nu mă primește…”(Pauză tensionată…)
“Sfânta Vineri, prin fereastră, cu vorbă brusc dulce:
– “Ia să văd cununa, fătule!”
(Zîna Zorilor, Slavici)
