Despre un „roman cu anexe” în lucru de vreo 250 de pagini îmi vorbea Alexandru Vlad la ultima noastră întrevedere de la FILIT, în octombrie 2014, fără să fi bănuit că tocmai „scrie cu mâna lui o carte postumă” (Ion Mureşan). Omul de la fereastră, Charmides, 2015, este în acest sens nu doar testamentul literar al prozatorului clujean, ci şi – cu o vorbă inspirată a lui Bedros Horasangian – „Simfonia IX a unui prozator român care a aşteptat îndelung să-şi găsească tema, ritmul scriiturii şi organizarea ideilor”.
„…cu timpul mi-am dat seama că aveam de acum două vieţi. Una rămasă în comunism, unde ne sunt amintirile, adolescenţa, iniţierile şi reflexele. Alta în democraţia improvizată care a urmat”, se mărturiseşte Adam, pornit pe urmele surorii sale Monika, fugită în Occident după ce trăise pe propria piele Mineriada din ’90 („Eşti tânără şi robustă, te vei reface”, îi spune medicul, „Dar, fata mea, copii nu vei mai putea avea”), iar atunci când o găseşte într-un oraş din Elveţia (sau mai degrabă se lasă găsit), întrebarea vine firesc: „Oare să fi fost noi o familie blestemată?” – cu gândul „la mama care murise de timpuriu, poate din caza singurătăţii şi abuzurilor tatii, (…) la nesfârşitele ore de crâşmă ale tatii (…), la cultul purităţii în acea lume insalubră…” Răspunsul e pe măsură: „Oare să fim noi românii un popor blestemat?”, şi asta deoarece „în înfruntarea cu comunismul nu există învingători (…) Există doar trei feluri de înfrânţi: înfrânţii care nu ştiu şi nici n-au ştiut vreodată că sunt nişte înfrânţi; înfrânţi care au ştiut de la un moment dat sau unii chiar de la bun început că intră în tabăra înfrânţilor; şi, o a treia categorie, înfrânţi cu mentalitate de învingători, care nu pot accepta nici în ruptul capului c-ar fi nişte înfrânţi”.
Când nu mai rămân decât 20 de pagini până la sfârşitul naraţiunii, o notă de la Anexa 4 proiectează romanul în illo tempore mitic: „Victimele nu sunt aproape niciodată pure. Ele au fost aproape întotdeauna maculate. Călăii sofisticaţi asta fac în primul rând – maculează victimele. Răul dăinuieşte nu doar câtă vreme trăiesc călăii, ci şi câtă vreme trăiesc victimele”. Or, luând partea victimelor – Adam, Monika, dar şi autorul însuşi –, Omul de la fereastră este răspunsul românului de bun-simţ la teroarea istoriei.
21 decembrie ’15
