Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.
Nichita Danilov: În urmă cu ceva timp, poetul Emilian Galaicu-Păun m-a rugat să răspund la o anchetă legată de relația dintre discipol și maestru. Ancheta lui Emilian Galaicu-Păun pleca de la întâlnirea „providențială dintre tânărul Paul Valéry și idolul său, poetul Stéphane Mallarmé”. În urma acestei întâlniri, Paul Valéry „n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar La Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuși un maestru”.
Întrebarea pe care mi-a pus-o Emilian Galaicu-Păun era dacă am trăit și eu o astfel de întâmplare la începutul carierei mele literare. „Cine a fost Mallarmé-ul tău?”, m-a chestionat Emilian. „Te rog să istorisești povestea”, mă îndemna. Acribios din fire, având obsesia lucrului bine rotunjit, Emilian și-a încheiat mesajul, punându-mi o altă întrebare destul de delicată: „Rogu-te să-mi spui, dacă ai fi avut șansa să te caute un tânăr autor pentru a face ucenicie la tine, iar dacă nu, pe cine dintre autori ai fi vrut să-l vezi pe post de tânărul Paul Valéry?”
Mult timp, din diverse motive, poate și din pricina ultimei întrebări, am tot amânat răspunsul la anchetă. Întrebările sale mi-au rămas însă în minte. Inclusiv scena întâlnirii dintre Paul Valéry și Mallarmé, relatată de Emilian, un mallarmean de felul său. Așa că m-am hotărât să-i răspund acum, când peste întrebările anchetei s-a așternut praful uitării.
Povestea relatată de Emilian are un aer mitic. Într-adevăr, vreme de 20 de ani, Paul Valéry a fost atât de obsedat de scena întâlnirii sale Stéphane Mallarmé, încât și-a neglijat, într-un fel, propria sa vocație. Sigur, poți să fii fascinat de o anumită personalitate, dar după mai multe întâlniri fascinația se transformă în obișnuință. Cineva te poate surprinde o dată, de două ori, dar după mai multe intersectări și dialoguri, acuitatea percepției începe să se atenueze. În afară de aceasta și personalitatea de care ești atras își epuizează o parte din resurse. Astfel că întâlnirile încep să devină lineare, dacă nu cumva chiar agasante și doar simpla inerție le mai ține în zona adulației.
Paul Valéry îl vizita în mod regulat pe Mallarmé, participând la acele întâlniri de marți, devenite celebre în epocă, întâlniri ce se desfășurau în locuința poetului. Întâlnirile erau importante, pentru că în cadrul lor se vehiculau anumite opinii și idei, legate de noile curente și de viața literară pariziană. Pentru Valéry, vizitele acestea se transformaseră într-un adevărat ritual. Poetul aștepta, probabil, ca mirajul primei întâlniri să se repete. Dar miracolul nu s-a mai repetat, și cu toate acestea admirația lui Valéry față de Mallarmé nu a scăzut, ci a crescut pe măsura trecerii timpului, sedimentându-se atât în opera sa epistolară, cât și în cea poetică. Un fapt de-a dreptul admirabil. Căci nu e ușor să rămâi o viață întreagă fidel idolului tău din tinerețe. Tendința este alta: să-i sfărâmi statuia. Valéry l-a întâlnit pe Mallarmé în octombrie 1891, la vârsta de 20 de ani. Cu alte cuvinte, la începutul carierei sale. Dar „un Mallarmé întâlnit în tinerețe poate fi nu doar deschizător, ci și închizător de drumuri”, spunea, răspunzând la anchetă, Simona Popescu. Căci, își continuă ea argumentația, „la un tânăr mesmerizat – de-un maestru sau altul – apare riscul agoniei (să precizăm că, paradoxal, în grecește, agonia înseamnă luptă) fără de sfârșit a epigonului. Vivace, pentru că, în condiția lui de imitator, uneori inconștient, epigonul e de cele mai multe ori un om harnic, un productiv (...). În realitate, un epigon nu știe să admire în profunzime.”
Aici, Simona Popescu pune punctul pe „i”. Un epigon e lipsit de profunzime. Și adulația lui față de maestru așijderea. Căci dacă ar avea profunzime, epigonul și-ar găsi un drum al său în artă. El însă se mulțumește să-și imite idolul. Spiritul lui e de suprafață. Dacă îl zgârii un pic cu unghia, vei vedea că sub epiderma unui epigon nu curge sânge, ci un lichid alcătuit dintr-un amestec de fum și secreții de moluscă.
În jurul unei mari personalități apar adulatori, care își fetișizează idolul, ridicându-l în slăvi și apărându-l de denigratori, pentru a-i devora aura, dar apar, tangențial, și geniile. Geniile însă reușesc să iasă de sub tutela maeștrilor, urmându-și propriul lor destin.
Cât de admirativ poate fi un geniu care e contemporan cu un alt geniu? Chiar dacă fac parte din două generații diferite, între genii se dă o luptă surdă. Cazul lui Valéry e o excepție. E excepția care întărește regula. Relația dintre genii e de natură conflictuală. Geniile au aversiune unul față de altul. Se evită. Gândiți-vă, de pildă, la relația dintre Lev Tolstoi și F.M. Dostoievski. Au fost contemporani. Dar nu s-au întâlnit față în față, ca să schimbe câteva cuvinte între ei, niciodată. Verlaine și cu Rimbaud s-au întâlnit. Și ce-a ieșit din asta? Din pricina geloziei, Paul Verlaine a alergat pe străzi cu pistolul după mult mai tânărul său confrate Arthur Rimbaud, gata-gata să-i vină de hac. S-au întâlnit și Paul Gauguin și cu Vincent Van Gogh. Ba chiar au împărțit un timp același habitat. Drept mărturie a prieteniei celor doi stă urechea tăiată a lui Van Gogh...
Fără Macedonski nu ar fi apărut Bacovia. Nici Ion Barbu. Nici Ion Pillat. Nici Ion Minulescu. Nici Nichita Stănescu
Într-un timp care ne este mai apropiat a mai avut loc o altă celebră întâlnire. Mă refer la cea dintre tânărul Serghei Esenin și Alexandr Blok. Esenin era la începutul carierei sale. Alexandr Blok – în culmea gloriei. Primul abia părăsise satul și se aciuiase în Moscova cârciumărească. Al doilea provenea dintr-o familie de aristocrați. Erau diferiți și ca vârstă, și ca temperament, și ca educație. Singurul punct comun era talentul. Esenin apăruse la întâlnirea cu Blok îmbrăcat într-o rubașcă, deși purta joben. Blok îl descrie ca pe un flăcău simplu, venit din Reazan, ce purta în el sufletul neprihănit al satului său natal. Esenin însă se pervertise. Povestea cu flăcăul neaoș era o simplă mască, pe care autorul Ceaslovului satelor deja se lepădase, adoptând dandismul. El purta, desigur, și rubașcă, dar purta și joben când apărea în saloanele mondene. Iar atunci când ieșea satisfăcut de acolo, îl umplea cu ovăz, pentru a-l oferi cailor înhămați la câte o trăsură. A fost o întâlnire pasageră. Cei doi poeți s-au tatonat, dar nu au făcut nici un efort să se cunoască mai îndeaproape. Și faptul acesta a fost, probabil, spre binele lor. O astfel de „prietenie” nu avea nici o șansă să se prelungească în timp. Aveau firi mult prea diferite pentru a se apropia. Norocul amândurora e că au păstrat distanța necesară pentru a nu ajunge la conflict..
Relațiile dintre genii nu sunt de adulație. Gândiți-vă ce s-ar fi întâmplat dacă Macedonski l-ar fi adulat pe Eminescu? Nu, el a luptat cu el.
Macedonski a luptat cu Eminescu, dar a luptat și cu propria sa persoană și cu propria sa operă, ca să rămână Macedonski. Prin atitudinea sa și-a urcat toată posteritatea în cap, ieșind cu greu din conul său de umbră, în care a fost împins de către contemporani. A luptat și a reușit în cele din urmă să rămână Macedonski.
Sacrificiul a fost unul enorm. Și travaliul așijderea. Posteritatea însă îi datorează mult. Căci dacă Eminescu, prin perfecțiunea operei sale, a închis drumurile, Macedonski le-a deschis. Oare câți poeți nu au ieșit de sub pulpana sa?!
Fără Macedonski nu ar fi apărut Bacovia. Nici Ion Barbu. Nici Ion Pillat. Nici Ion Minulescu. Nici Nichita Stănescu. Nici atâția alți poeți, mai vechi și mai noi. Poezia română îi datorează mult mai mult decât lui Eminescu. Opera lui, desigur, este imperfectă. Dar tocmai din această imperfecțiune, din mulțimea de tatonări și de încercări nereușite, s-au născut alte opere. El a fost cel care, cu sau fără voia sa, a spart un colț al cubului. Și din colțul acela spart s-au revărsat o mulțime de opere de artă din epoca modernă, ba chiar și post-modernă. Căci, dacă stăm să ne gândim mai bine, o parte din optzecismul lunedist stă sub semnul lui Macedonski. Poemele de amor și Levantul lui Cărtărescu își trag rădăcinile din rondelurile și Nopțile… lui Macedonski.
Dar să revin la întrebarea lui Galaicu-Păun. Dacă am trecut și eu printr-o întâmplare similară. Dacă am avut în viața mea un Mallarmé al meu.
Trebuie să mărturisesc că la începutul carierei mele literare am căutat anumite repere. Am căutat un idol. Și idolul acesta a fost poetul Mihai Ursachi (1941 – 2004). Am fost un timp fascinat atât de personalitatea, cât și de poezia sa. La un moment dat, chiar am început să-l imit. Adulația mea însă nu a durat mult. Căci după mai multe întâlniri, am prins să-i descopăr hibele. Mihai Ursachi era un histrion, care juca diferite roluri. Inclusiv, cel de geniu, și avea nevoie de adulatori. Eram firi cu totul diferite. Nu aveam cum să ne apropiem prea mult. Dialogurile purtate cu el se transformau în monologuri. Mihai Ursachi nu te asculta. El își interpreta rolul, căutând să te atragă în mrejele adulației sale. Era deopotrivă rațional și irațional. Sarcastic şi sacerdotal. Dar totodată fals. Dacă te apropiai de el, simțeai cum răsună golul în interiorul său. Golul datorat narcisismului și adulației propriei persoane. Apoi, mai era vorba și de rigiditatea sa. Toate aceste fapte puse laolaltă creau între el și noi o barieră peste care nu se putea trece. Dincolo de toate acestea, Mihai Ursachi a jucat un rol important în viața literară ieșeană în perioada anilor ’70 –’80. Liviu Antonesei, Luca Pițu, Valeriu Gherghel și mulți alți tineri îl adulau ca pe un zeu. Au trebuit să treacă ani de zile ca această adulație să se estompeze. Or, adulația mea avea anumite limite. Simțindu-i falsitatea, la un moment dat, în timp ce ne plimbam prin Piața Unirii (Mihai Ursachi era însoțit de Valeriu Gherghel și, dacă nu mă înșel, de Liviu Antonesei), la un moment dat oprindu-mă în loc, m-am apropiat de pieptul său și am ciocănit de trei îndoindu-mi falangele degetului arătător. „Sună a gol, magistre”, i-am zis, spre stupefacția celorlalți ucenici ai săi. „Și ce propui să fac?”, m-a întrebat Ursachi, privindu-mă de sus. „Să mai cobori din când în când cu picioarele pe pământ.” În urma acestui incident, am rămas, totuși, prieteni.
Em. G.-P.: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?
N. D.: Am avut, desigur, și eu, la rându-mi adulatori. Dar, spre norocul meu, adulatorii mei s-au transformat în cei mai crunți denigratori ai mei. Astfel că am avut şi norocul să scap la timp de mumificare. Din pricina firii mele rebele, nu am vocație să fiu nici ucenic, și nici maestru.
* * * * * * *
Nichita DANILOV (n. 7 aprilie 1952, s. Climăuți, com. Mușenița, județul Suceava), poet, prozator, eseist român. Cărţi publicate: Fântâni carteziene, poeme, Editura Junimea, 1980 (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România); Câmp negru, poeme, Editura Cartea Românească,1982; Arlechini la marginea câmpului, poeme, Editura Cartea Românească, 1985, (Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi); Poezii, Editura Junimea, 1987 (Premiul Asociației Scriitorilor din Iaşi); Deasupra lucrurilor, neantul, poeme, Editura Cartea Românească,1990 (Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi); Urechea de cârpă, pamflete, Editura Boema, 1992; Apocalipsa de carton, eseuri, Editura Institutul European,1995; Mirele orb, poeme, Editura Junimea, 1995 (Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova); Nevasta lui Hans, proză, Editura Moldova, 1996; Nouă variaţiuni pentru orgă, poeme, Editura Polirom, 1999 (Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova); Suflete la second-hand, poeme, Editura Vinea, 2000; Tălpi, roman, Editura Polirom, 2004 (Premiul Asociației Scriitorilor din Iaşi); Maşa şi Extraterestrul, roman, Editura Polirom, 2005; Centura de castitate, poeme, Editura Cartea Românească, 2007 (Premiul Uniunii Scriitorilor din România; Marele Premiu pentru Poezie „Nichita Stănescu”; Premiul Academiei Române); Locomotiva Noimann, roman, Editura Polirom, 2008 (Premiul Asociației Scriitorilor din Iaşi); Ambasadorul invizibil, roman, Editura Polirom, 2010 (Premiul Asociației Scriitorilor din Iași); Imagini de pe strada Kanta, poeme, Editura Tracus Arte 2011 (Premiul revistei „Observator cultural”); Portrete fără ramă, eseuri, Editura Tracus Arte, 2012; Celălalt Nichita, eseu, Editura Tracus Arte, 2013; Recviem pentru țara pierdută, poeme, Editura Cartea Românească, 2016; Omul din eprubetă, roman, Editura Polirom, 2021 (Premiul Scriitorul lunii aprilie/ Scriitorul anului 2021, acordat de USR); De la Caragiale la Urmuz sau realitatea în formă de conservă, eseu, Editura Tracus Arte, 2021; Simfonia mută, nuvele și povestiri, Editura Polirom, 2022; Şi Dumnezeu a fost ţărână, poeme, Editura Cartier, 2022.